Lumea ar spune ca e de bine. Tiitorul locului isi numara linistit banutii, iar musteriii fideli se mandresc, ridicoli, ca au contribuit la propasirea crasmei respective. Eu, insa, nu ma bucur. Castigul si notorietatea distrug tocmai acea atmosfera anume ce facu locul in cauza, odata intangibil pentru majoritate, sa devina o mica legenda a urbei. “La Catalin”, Str. Raducanu Grigore nr. 5 tel: 021 222 24 24. O masa pentru doua persoane in jur de 90 de lei
La Catalin, odinioara, era un fel de club al artistilor, in speta al celor din teatru si film, asemanator cu Sarpele Rosu in alta vreme, cu braseria Capsa ori La Dud. Desigur, pastram proportiile si nu ignoram epocile. Insa aici, in casa cu terasa de pe Stirbei Voda, ani la rand, iarna sau vara, multi actori, regizori, aspiranti la teatru, pictori, bagatori de seama, cantaciosi, nebuni, betivi, amici de ocazie s-au perindat. Sa nu credeti ca se intra oricum, dar odata primit nu te mai dadeai dus, atras de oameni, de povesti si atmosfera, de bucatele facute cu grija (va amintiti de ardeii copti si de salata de vinete gatite de mama lui Catalin, ori de celebri mititei facuti in casa?!
Pe langa ei, cei de la Cocosatu’ au fost mereu o modesta gluma proasta, devenita legenda prin nu stiu ce imprejurari). Mi-aduc aminte ca intr-o iarna crancena, asa cum se mai nimerea prin anii ‘90, am poposit La Catalin intr-o seara sa cinam. Toate bune si frumoase, urma sa plecam pe la 10 fiecare la casa lui. Ei, bine, nu s-a putut. Lapovita facuse un strat de gheata atat de gros si de lucios incat niciun patinator profesionist nu putea sa alunece intreg pana acasa. Si uite-asa am fost nevoiti sa ramanem peste noapte, ca intr-un han ad-hoc, iar la sfarsitul acestei intamplari cu discutii de 24 de ceasuri, unii aveau deja pe hartie povestea unui spectacol care s-a si jucat apoi cu succes, iar altora (muzicanti de soi, nu dam nume aci) le-a venit ideea urmatorului album, care se asculta si azi prin multe case. Dar povestile si iernile trec, la fel si anii, Catalin fu nevoit sa schimbe sediul si sa-si deschida o pravalie pe undeva prin zona 1 Mai – Banu Manta, pe o straduta greu de dibuit.
L-am regasit cu bucurie, in aceeasi formula, de afacere de familie. O terasa cu mult lemn, pietris pe jos si verdeata, adapostita de privirile curiosilor, unde oamenii pot sa vorbeasca linistiti la masa. Asta in cazul fericit in care au unde. Eu de vreo doua ori n-am avut, nici n-am putut rezerva (e full, domnule, nu-ntelegi?!), asa ca m-am multumit sa astep in picioare pana se elibereaza ceva. Intre timp, printre comenzi, harmalaie si drumuri, Catalin ma roaga sa nu scriu la gazeta ori macar sa nu dau adresa, ca nu mai poate face fata! Iata, monser, ca nu-ti fac reclama, dar oful meu nu-l ia nimeni. M-asez pregatit s-o dau gata pe amica mea (ma cam dezumflasem de asteptat), comandam si pare ca totul merge struna. Chelnerii amabili, vinul rece, cotletele de berbecut zemoase dar si crocante, frigaruile indesate in carnuri rumene, mititeii si mujdeiul – o nebunie, ca pe vremuri.
Ardeii copti nu mai erau insa ai casei, la fel si musteriii, multi si straini. Profiterolul i-a placut domnitei, dar prajiturile pastrau gustul acela de laborator mare cu desfacere en gros. Si as fi trecut si peste asta daca n-ar fi devenit Catalin neamt. Asteptam inca un amic, care a venit de la repetitie pe la 11 noaptea (actorii sunt noctambuli, se stie), mort de foame si plin de chef de vorba. Ghinion, a venit ca sa plece, caci la 11.30 trecute fix toata lumea parasea terasa in liniste si in sir indian, chiar daca era weekend si abia se dezlegasera limbile. Venit, consumat, plecat, in mod organizat ca la noi la Berlin. Heil, Catalin!Demult nu ma mai intreb unde sunt zapezile si crasmele de altadata, stau cuminte pe margine si ma uit cum infloresc afaceri. Doar ca mi-e dor cateodata sa ma pierd intr-un loc plin de povesti care va fi devenit mai apoi o firma buna de facut bani.
