N.K. Jemisin este una dintre cele mai fascinante si mai populare voci care au aparut in fantasy in ultimii doi ani. Romanului ei de debut, A Hundred Thousand Kingdoms, desi nu lipsit de defecte, nu i se poate nega structura narativa interesanta, a voce feminina cum rar s-a mai intilnit sau inspiratia inedita din alte culturi decit cele vestice.

Atit o feminista convinsa, cit si o voce care critica fervent majoritatea celor scrise pina acum in SFF precum si fetisizarea Europei medievale, Jemisin deranjeaza pe multi uneori, atit prin ceea ce scrie, cit si prin ceea ce spune, dar pentru mine nu exista prea multa anti-discriminare. Ceea ce m-a deranjat in cartea ei de debut si a facut ca noua duologie inceputa cu The Killing Moon sa dispara de pe radarul meu au fost scenele sexuale desprinse parca din Legendele Olimpului combinate cu Kama Sutra, explorarea superficiala atit a lumii, cit si a unor teme promitatoare sau sfirsitul previzibil. Insa dupa ce, din intimplare, i-am citit sumarul si un articol despre cum a construit scriitoarea lumea secundara si magia ei inspirata din medicina Egiptului antic si din teoria visului a lui Freud, mi-am spus ca trebuie neaparat sa citesc noul roman si m-am apucat de el din prima zi cind a aparut si l-am descarcat pe Kindle.

In orasul-stat Gujaareh singura lege este pacea. Peste oras domnesc impreuna Printul si Hetawa, clerului zeitei visul – Hananja. In fiecare noapte “culegatorii” zeitei merg nevazuți si neauziti si recolteaza “snaga-visului”, puterea mintii adormite, folosita apoi ca magie pentru a vindeca, pentru a calma dureri si a controla, sau aduc darul unei morti linistite sub forma de vis celor ale caror ginduri sau fapte sint corupte.

Ehiru este un “culegator” talentat, poate cel mai bun din intreaga istorie a ordinului, un model de credinta si dreptate. El crede doar in orasul si in zeita lui, dar nimic, nici chiar ceea ce are Gujaareh mai sfint, nu este imun la coruptie. Cind Ehiru si ucenicul sau, Nijiri, sint sfisiati intre credinta, printul lor si adevar, ei vor face aproape orice pentru a merge pe calea dreapta. Din pacate, singura persoana care crede in ei este Sinandi, un spion strain care ar prefera sa vada orasul facut una cu pamintul.

Spre deosebire de A Hundred Thousand Kingdoms, lumea din The Killing Moon este mult mai reala, mai interesanta, mai complexa si mai bine construita. Desi este inspirata din Egiptul antic, este o inspiratie mult mai subtila, dar in acelasi timp mult mai profunda decit te-ai astepta, iar atmosfera de vis-realitate, stranietate-natural, separatia dintre sufletul-energie si sufletul fizic se apropie mai mult de ceea ce-mi imaginam eu ca fiind Egiptul antic, decit toata fictiunea istorica pe care am citit-o pina acum, inclusiv Egipteanul lui Mika Waltari.

The Killing Moon este povestita in primul rind prin vocile a trei personaje fascinante: Ehiru, protagonistul primului capitol, dar a carui prezenta va scadea odata cu adincirea lui in propriile indoieli, ucenicul lui, Nijiri, a carui putere si dragoste vor creste in timp ce viata maestrului sau pare ca se imputineaza, si Sinandi, prin care Jemisin a reusit sa arate ca in fantasy pot exista femei extraordinar de puternice, care nu au nevoie sa foloseasca o arma fizica, nu poarta haine barbatesti, dar nici o imbracaminte sumara.

Este imbucurator faptul ca, desi Jemisin este mai subtila decit in trilogia de debut, ea reuseste sa exploreze mult mai in profunzime teme care au fost doar sugerate in A Hundred Thousand Kingdoms. Astfel, identitatea culturala si relativitatea morala, rolul lor in izbucnirea conflictelor de tot felul, diferitele modele politice si sociale, izvorul religiilor sint doar citeva dintre intrebarile ale caror raspunsuri vor fi gasite, cu ajutorul lui Jemisin, de fiecare cititor in parte. In plus, ca sa construiesti un fantasy in jurul teoriei visului a lui Freud si al celei a subconstientului colectiv a lui Jung, este o dovada de mare curaj.

Singurul lucru negativ ar fi fost faptul ca The Killing Moon este doar primul volum dintr-o serie pentru ale carei continuari va trebui sa astept. Din fericire romanele apartinind seriilor lui Jemisin sint mai mult sau mai putin de sine statatoare, complete, fiecare cu cite un sfirsit adevarat si cu personaje diferite, iar The Killing Moon nu face exceptie de la aceasta regula. Mai mult, a doua parte a seriei o sa apara peste doar o luna.

In ultimele saptamini Elizabeth Bear, cu Range of Ghosts, si N.K. Jemisin, cu The Killing Moon, m-au facut sa ma reindragostesc de epic-fantasy. Cele doua autoare, alaturi de Saladin Ahmed, cu Throne of the Crescent Moon, aduc, dupa parerea mea, poate cel mai important vint de schimbare in acest gen de la Tolkien pina acum.