De ‘Glastonbury Festivals’ se știe in ținutul Somerset (sud vestul Angliei) inca de acum 100 de ani. Mai exact, pe data de 5 august 1914, compozitorul Rutland Boughton (1878-1960) organizeaza pentru prima oara in comuna Glastonbury, in cadrul unei școli de vara, o serie de concerte, prelegeri și recitaluri pe care le numește ‘Glastonbury Festivals’. ‘Line-up’ –ul vremii are compoziții clasice, dar și lucrari ‘moderne’ pentru vremea respectiva (Sir Edward William Elgar, Henry Purcell).
Locația extrem de pitoreasca atrage de la inceput un public boem și excentric (exemplu: Sir Thomas Beecham, Gustav Holst , George Bernard Shaw), o adunatura de hipsteri inca de pe atunci, am putea spune. 🙂 (Deși termenul ‘hip’e consacrat un pic mai tarziu, prin 1944 in jazzul american și se refera la “sophisticated, currently fashionable, fully up-to-date” ).
Un festival prin excelența liber, democrat. Insa simpatiile socialiste ale lui Boughton determina retragerea sponsorilor, iar festivalul nu mai poate fi susținut. Ca atare hipstereala in comuna Glastonbury ține pana la 1926. Deocamdata.
In cei 12 ani de existența ai festivalului, Boughton promoveaza mai mult de 350 compoziții, 100 de concerte de camera, expoziții, recitaluri și prelegeri. De la inceput viziunea sa este sa adune la un loc localnici și artiști profesioniști, care impreuna sa creeze life-changing productions. Pentru ca, daca crede cu ardoare in ceva, atunci acel ‘ceva’ este puterea muzicii de a schimba mintea omeneasca. Și deci, viețile oamenilor. Și deci, lumea.
Make hip, not war
Intre timp se contureaza in lume ‘marea hipstereala’ (tocmai am inventat sintagma 🙂 ) care va sa zdruncine structurile sociale as we know them. Mai exact, se intampla un al doilea razboi mondial. Și, de fapt, relevant pentru povestea noastra e ‘baby boom’-ul de dupa al Doilea Razboi Mondial, care asigura, cel puțin in SUA și UK, masa critica a tinerilor care nu mai sunt afectați de criza economica prin care trecusera parinții lor. Pentru ei viața reprezinta mai mult decat ‘supraviețuire’ și ‘asigurarea strictului necesar’ de care se ocupasera parinții.
Adițional, se mai intampla un eveniment relevant: SUA iși extinde forțele militare in Vietnam. Suntem prin anii ’60, momentul in care acești ‘copii’ ai ‘post-depression-era’ iși pun acum intrebarile majore și challenge-uiesc fundamental direcția democrației. Apar tensiunile sociale, larg raspandite. Acum e momentul in care se contureaza fenomenul de contra-cultura (counter-culture). ‘Contra’ a ce? Pai cam contra a ceea ce se așternuse ca ordine convenționala sociala, politica și economica pana atunci: razboiul din Vietnam, relații inter-rasiale, human sexuality, drepturile femeii, autoritați, droguri, personal empowerment, descentralizare politica și culturala, comunal living, ecological awareness, preocuparea de a atinge stari de conștiința extinsa (prin folosirea substanțelor psihedelice), politici radicale liberale.
Fundamentul contra-culturii e social, politic și economic. Manifestarea insa e una artistica. Practic incep sa se nasca noi forme culturale, apar Beatles, filme, filosofi. Și, mai ales, acum se se contureaza și ia clar amploare mișcarea alternativa Hippie (termenul ‘hippie’ vine de la ‘hipster’).
Epicentrul revoluției hippie e in cartierul Haight-Ashbury din San Francisco, unde are loc mișcarea sociala ‘Summer of Love’, in 1967. Iar apoi, pe coasta de est, se intampla fenomenul mega cunoscut Woostock, in 1969.
Dupa care, fenomenul se extinde major și foarte repede: Mexic, Noua Zeelenda, Chile, Australia, UK.
Keep calm and make it British
Ei, in toata povestea asta hippie foarte ‘pe bune’ și foarte responsabila – cum poate ar spune britanicii ‘a very serious business’ – la un moment dat in 1969, in centrul orașului Bath din UK, un tip pe nume Freddy Bannister (un tip foarte tare care promoveaza concerte) organizeaza un festival care se numește Bath Festival of Blues. Tipul asta promoveaza artiști inca din 1963, printre care Gene Vincent, The Rolling Stones, Cream, The Beatles, Jimi Hendrix, The Who, Pink Floyd și The Yardbirds. Festivalul are un line-up de British blues bands, dar este considerat de fapt primul festival de rock ‘modern’ /progresist din UK. Aduna 30.000 de oameni, iar pe scena sunt nume puternice: Fleetwood Mac (headliners), John Mayall’s Bluesbreakers, Ten Years After, The Nice, Chicken Shack, Jon Hiseman’s Colosseum, Mick Abrahams’ Blodwyn Pig.
Printre toți aștia, și Led Zeppelin. Led Zeppelin existau in formula pe care o numim noi ‘Led Zeppelin’ de nici macar un an, mai exact octombrie 1968. Dar iși scosesera deja primul album și debutasera cu el in USA in ianuarie 1969. Erau deja in topul Billboard pe locul 10. Iar in UK au ajuns in martie 1969 pe locul 6. Pana la sfarșitul anului au ajuns pe locul 1 atat in SUA cat și in UK.
Ei, iar acum, incepe sa se lege povestea: unul dintre cei 30.000 de hippioți veniți la festival acolo la el in județ, e și un domn fermier tanar și neliniștit precum vremurile, de 34 de ani, fiu de preot metodist și de invațatoare: Michal Eavis. Cand nu e la festivaluri, el se ingrijește de ferma sa, Worthy Farm. Mai exact de cele 61 hectare și 60 de vacute in satul Pilton, ținutul Somerset. De fapt, cam asta face și acum.
Worthy Farm & Friends
Michael Eavis este atat de profund impresionat de performanța Led Zeppelin, incat decide sa faca și el un festival, la el la ferma, in anul urmator. Așa ca in septembrie 1970 se intampla primul festival de la Worthy Farm, satul Pilton. Se numește Pilton Pop Festival, biletul costa 1 și strange 1500 oameni. Headlined by T. Rex. Iar ceilalți au fost Quintessence, Stackridge și Al Stewart.
Dupa asta, in 1971 Eavis il cunoaște pe Andrew Kerr, și fac in același an ‘Glastonbury Fair’. Kerr e practic co-founder și omul care devine managerul sit-ului pana la mijlocul anilor ’80.
Atunci, in 1971, apare incorporat in nume bucata de ‘Glastonbury’, iar Kerr propune conceptul scenei ‘Pyramid’, bunica scenei ‘Pyramid Stage’ de azi, care a ramas inca de atunci scena principala. Tot el insista ca festivalul sa aiba statut ‘free’ – adica un festival pentru care nu platești, dar te implici. Mai exact, o demonstrație practica a unei noi forme de organizare sociala/comunitara: libera de orice și cu responsabilitate fața de ceilalți.
Eavis și Kerr au lucrat in colaborare cu o mana de oameni inimoși, uniți de aceleași idei și valori. Printre ei, o tanara pe atunci de numai 22 de ani: Arabella Churchill (da, nimeni alta decat nepoata lui Sir Winston Churchill), co-founder și mai ales charity founder și fundraiser. In 1979 ea a gandit și organizat aria pentru Copii și aria pentru Teatru. De altfel, pana la moartea sa in 2007 s-a ocupat in cadrul festivalului de Teatru și de Circ, doua arii celebre și importante pentru festival.
Pe langa Churchill, in gașca mai era un tanar muzician, Thomas Crimble, de 24 de ani. Poate nu ați auzit de el, dar el era cam tare, a fondat impreuna cu bateristul Giles Pope și managerul Richard Thomas ( Clearwater fame) o trupa de jazz-rock progresiv, Skin Alley. Cat a fost in Skin Alley, Thomas impreuna cu Giles jammed cu Jimi Hendrix la Revolution Club in Londra. Crimble l-a cunoscut p Kerr prin intermediul iubitei lui de atunci, Kerr i-a cerut sa stea cu ei sa faca festivalul, el a zis ‘Da’. Și a stat. Pentru urmatorii 30 de ani.
Crimble aduce in gașca un al cincilea tip, Gilberto Gil, un tanar muzician brazilian de 29 de ani, cunoscut atat pentru inovația sa in muzica dar mai ales pentru activismul politic. De fapt, el se afla la Londra in acel moment pentru ca are azil politic (fusese in inchisoare acasa). Tatal sau era medic, mama profesoara. La 2 ani jumate ii spune mamei ca vrea sa devina muzician și președintele țarii. Ca sa vezi, ajunge un mega muzician, o figura cheie in musica popular brasileira și mișcarea tropicalia din anii ’60. Nu ajunge chiar președinte, dar a fost Ministrul Culturii in Brazilia intre 2003 și 2008. Cam tare, nu? Ca muzician a cantat de exemplu cu Yes, Pink Floyd, Incredible String Band și Miles Davis. A inregistrat și solo cat era in Londra. S-a intors acasa in Brazilia in 1972, nu insa inainte de a-și lasa o amprenta majora in organizarea Feastivalului de la Glastonbury: ideile carnavalului brazilian, exemplul perfect ‘of a free, almost spontaneous, multidisciplinary arts festival’. Care idei au fost piatra de temelie a actualului Glastonbury.
Eavis, Kerr, Churchill, Crimble, Gil. WOW ce gasca! Ce ethos!
Iata declarația de intenție publicata intr-un leaflet in 1971 la festival:
‘Man is fast ruining his environment. He is suffering from the effects of pollution; from the neurosis brought about by a basically urban industrial society: from the lack of spirituality in his life. The aims are, therefore: the conservation of our natural resources; a respect for nature and life; and a spiritual awakening.’
Și cam asta a ramas pana azi. Glastonbury Fair a adunat 12 000 de oameni, a fost cu intrare libera și headliner a fost David Bowie. Și asta este practic momentul oficial de inceput pentru ceea ce azi reprezinta ‘Glastonbury Festival: a festival of contemporary performing arts’.
Cresterea organica a unui fenomen
Din 1970, de la prima ediție, s-au intamplat multe lucruri. Bune. In 1980, aria destinata copiilor (cea organizata de Arabella Churchill) a fost inceputul unei Fundații caritabile care se numește Children’s World.
In 1981 Michael Eavis a ‘preluat controlul’ (in sensul bun) organizarii festivalului, organizat in conjuncție cu Campaign for Nuclear Disarmement (CND) și tot asta e anul in care face prima oara profit, iar Eavis doneaza 20,000 catre CND. Ediția din 1981 a adunat 18 000 de oameni, biletul a costat 8 iar headliners au fost New Order și Hawkwind.
De atunci feastivalul se ține an de an (cu o pauza o data la 5 ani pentru revigorarea sit-ului) și are loc vara, la sfarșitul lunii iunie (incepe pe 20-și-ceva iunie). Festivalul a crescut de la o ediție la alta in mod organic, așa ca Michael Eavis incepe sa cumpere mai multe ferme pe dealurile și vaile dimprejur, acum alocate festivalului.
In anii urmatori Michal Eavis doneaza mereu din profit – e unul din principiile fundamentale. Iar de la finalul Razboiului Rece, sunt 3 organizații principale care primesc donațiile: Oxfam, Greenpeace și WaterAid. In schimbul donațiilor, ei ofera ‘features’ și voluntari care lucreaza la festival dar au acces gratis. Pe langa cele 3 organizații principale, sunt multe alte scopuri caritabile mai mici. Profitul este investit de asemenea, in mod continuu, in susținerea locului.
Dincolo de aspectul cultural, Festivalul aduce una dintre cele mai mari contribuții economiei locale. In 2007, fostul prim ministru Tony Blair ii ofera lui Eavis titlul CBE (Ordin al Imperiului Britanic). Iar in 2009, Eavis e nominalizat de revista Time in top 100 al celor mai influenți oameni din lume.
Cu o creștere notabila, atat cantitativa cat și calitativa, in anul 2000 Festivalul ajunge la 100 000 oameni și un bilet costa 87. Headliners: David Bowie, Travis, The Chemical Brothers; notable acts: Muse, Coldplay, Cypress Hill. Pentru ca urmatoarea ediție, 2002, sa aduca deja 140 000 de oameni. Un bilet costa 97. Headliners: Coldplay, Rod Stewart, Stereophonics, notable acts: White Stripes, Roger Waters, Issac Hayes, Garbage.
In 2009 se introduce forma de booking și de pre-inscriere (iți faci un cont și un profil și primești un cod). La un moment dat, la sfarșitul primei saptamani din octombrie, la o anumita ora, se pun in vanzare biletele. Platești de fapt un avans. Apoi in aprilie anul urmator platești diferența de preț.
Line-up? Cui ii pasa?
Cand cumperi biletul nu știi line-up-ul. Și nici nu-ți pasa. Pentru ca nu conteaza line-up-ul. Pentru ca Glastonbury e cel mai tare festival din lume. Pentru ca oricum vin cele mai tari trupe. Pentru ca nu mai e de mult numai un festival de muzica. Pentru ca e un festival al simțurilor. E o experienta multi-senzoriala. Pe care vrei sa o ai, pentru 4-5 zile! Cu tot cu noroiul care iți poate intra in cort ca la reportajele de la TV cu inundații, cu ploaia care te uda pana la piele, fara sa speri ca o sa vezi soarele, cu aglomerația, cu disconfortul lipsei de apa curente, a toaletelor ingrozitoare, cu tot gunoiul ala care pana la finalul festivalului simți ca te inghite. Pentru ca acolo e pur și simplu o alta lume, in care ai vrea sa traiești mereu: libera de prejudecați și de orice fel de judgement. O lume in care totul se exprima și te inspira: oameni, muzica, natura, mancare, dans, poezie, film, teatru, joc. You name it! Acolo oamenii fac lucruri pe care nu le fac altundeva pentru ca se simt liberi, regulile se reinventeaza, orice tip de presiune sociala dispare. ‘Glastonbury is the place where I can be a child again, it’s my time’, mi-a spus un amic bun care are vreo 40 și ceva de ani, merge acolo de vreo 5 ani iar in viața de zi cu zi e un extraordinar marketing director la o companie multinaționala foarte mare și foarte importanta.
Glastonbury chiar nu poate fi pus in cuvinte, sau in poze. Pentru ca energia nu poate fi captata. Energia aia poate fi doar simțita, inspirata prin toți porii. Acolo e un taram al tuturor posibilitaților. E magic. Iar daca iți propui sa faci și sa vezi tot, nu apuci de fapt sa faci și sa vezi mai nimic. Acolo trebuie doar sa go-with-the-flow. *
Mamitoo! Mam’maree! Tantii! Beleeetul!
Atunci am incercat eu sa-mi iau prima oara bilet, in 2009. N-am reușit. Am incercat pentru absolut toate edițiile urmatoare. N-am reușit niciodata. Website-ul se bloca iar biletele erau sold out in jumatate de ora. De fiecare data speram, și de fiecare data am plans cand n-am apucat bilet. Dl Goe would be jealous.
Așa ca in 2013 (pentru iunie 2014), renunțasem deja. Nici nu m-am sinchisit sa mai intru pe site. Se puneau la vanzare la ora 6:00 pm pe 3 octombrie, un fel de pre-sale. Era 4:33 pm cand imi intra in inbox la job un email de la amicul meu V. care zice ‘o sa incerc sa book 2.’ Eu lucram la o prezentare. Ii trimit numarul meu de inregistrare și un mesaj gen ‘daca reusești sa iei dupa ce m-am chinuit atația ani…’, total neimplicata. Nu mai aveam de gand sa sper nici o secunda ca aș putea sa iau bilet și eram determinata sa nu mai plang și anul asta. V. ma ține totuși la curent, printre slide-urile de ppt la care eu scriu. Zici ca suntem intr-o misiune:
5:29pm: ‘COOL, all ready here.’
5:35pm: ‘Eram un pic prea optimist, o sa fie foarte greu, site-ul lor e down deja hahaa. E all over twiter’
6:08pm: F**K!
6:09pm (self-motivation): ‘we’re going to Glasto NO MATTER WHAT!’
(In timpul asta eu mega relaxata scriam la slide-uri, fara nici cea mai mica tresarire sau urma de speranța).
Doar ca la exact 6:11pm, imi intra un fwd cu titlul ‘Glastonbury Coach Package deposit Confirmation…’ Iar in exact momentul urmator, un alt mail de la V. care zice ‘We’re in. Book your holiday.’ Imi promisesem ca nu mai plang pentru Glastonbury. Nu m-am putut ține de cuvant. Am plans cu lacrimi de crocodil. De bucurie de data asta, fix acolo la job, cu capul pe laptop. Nu mi-a venit sa cred. Pentru mine era un vis devenit realitate.
