Will Smith spera ca publicul sa-i admire talentul prin rolul sau din filmul „Emancipation”

„Emancipation” fusese unul dintre cateva dintre proiectele lui Will despre care se spunea ca ar fi fost puse in pericol de decizia sa fara precedent de a se plimba pe scena Premiilor Academiei si de a-l plesni pe Chris Rock pentru ca glumea despre sotia sa, Jada. Inainte de acea fapta infama, „Emancipation” a fost anticipata ca un candidat la Oscar, iar performanta lui Will in ea a fost incantata ca inca un alt demn de un Premiu al Academiei.  

Dupa palma, Will a fost, in general, persona non grata la Hollywood, o cenzura care a inclus Academiei interzicandu-i sa participe la ceremonie timp de zece ani, precum si vedete de la Hollywood care au condamnat atat actiunile sale, cat si pe el.

Will a facut cateva incercari slabe de a-si arata nemultumire, pe care Chris nu le-a acceptat, dar le-a abordat in stand-up. „Toata lumea incearca sa fie o victima”, a glumit el. „Daca toata lumea pretinde ca este o victima, atunci nimeni nu va auzi victimele adevarate. Chiar si eu am fost lovit de Suge Smith. . . M-am dus la munca a doua zi. Am copii.”

Dar, ce diferenta au facut opt ​​luni. Pentru reconciliere sau nu, Apple a decis sa lanseze filmul in 2022, pana la urma. Si nu este un lucru mic ca data de lansare in cinematografe de 2 decembrie l-a facut eligibil pentru Oscar.

Acum, sunt pentru a doua sansa in general, dar pe langa scepticismul justificat fata de scuzele lui Will, trebuie sa ma intreb: Ce s-a schimbat? Ma intreb daca palma a devenit mai putin flagranta pentru directori. Ma intreb daca Apple i-a pasat vreodata real, real de impactul traumatizant al oamenilor care vad violenta in acel context. Daca le-ar fi dat la naiba cum a perpetuat stereotipul violentului Negru. Ma intreb daca vor centra revenirea lui Will in timp ce fac PR o oferta pentru castiguri consecutive pentru cel mai bun film. ( CODA a castigat anul trecut.) „Emancipation” vine indiferent de modul in care raspundem la aceste intrebari, ceea ce inseamna ca exista o intrebare pe care mai multi cinefili si-o vor pune.

Sa vezi sau sa nu vezi filmul?

Pentru mine, raspunsul este orice altceva decat simplu. Pe de o parte, exista raul psihic care nu trebuie diminuat facut de Will – un megastar din orice masura – tuturor celor care sunt declansati de violenta. Este reconcilierea perpetuarii flagrante a stereotipului pe care l-am mentionat mai sus cu mesajul pe care il transmite atat oamenilor impresionabili, cat si celor care l-ar folosi drept combustibil pentru a ne face rau. Exista manipularea gresita si neautenticitatea aparenta a incercarilor lui si ale Jadei de ispasire, pasi gresiti care se citesc mai degraba ca alibiuri. Exista faptul ca, desi poate fi de partea dreapta a justitiei, filmul il infatiseaza pe Will care fuge de patruleri de sclavi, ceea ce arata violenta sa pe ecran. Exista intelepciunea ca pot, si in cele mai multe cazuri ar trebui, sa-mi inregistrez nemultumirea fata de o persoana publica, retinandu-mi sprijinul financiar tangibil pentru ei.

Si rularea ca subtext pentru toate aceste dubii este lupta mea uneori filozofica pentru a sustine filme despre sclavie. (Will a impartasit odata ca a evitat intotdeauna sa faca filme despre sclavie pentru ca nu a vrut sa-i arate pe oameni de culoare in aceasta lumina, ci a vrut in schimb sa „infatiseze excelenta neagra”). A alerga ca subtext este intrebarea mea daca sprijinul meu intareste ceea ce pare Tendinta Hollywood-ului de a favoriza filmele despre sclavia noastra, de parca acesta ar fi singurul context in care Black traieste propria gravitatie.

Pe de alta parte, exista relatia mea personala cu cariera stelara, de zeci de ani, a lui Will. Toate acele gratare bune in curte pe care le-am lingat degetele pe care le-am petrecut explodand „Summertime”, in toti acei ani, cu palme in genunchi la episoadele din The Fresh Prince of Bel-Air, toate orele de teatru pe care le-am inregistrat pentru personajele lui Will din Bad Boys, Ziua Independentei, Eu sunt legenda, Ali, Cautarea fericirii. Exista aprecierea mea pentru tot efortul pe care Will l-a depus pentru a ne incuraja sa traim vieti mai bune.

In plus, exista motivatia constanta de a sustine cinematograful negru, faptul ca acest film prezinta cativa actori de culoare ale caror cariere le-ar putea propulsa: Charmaine Bingwa, Mustafa Shakir si Gilbert Owuor printre ei. In plus, credinta mea in Antoine Fuqua — acelasi regizor din spatele singurului Oscar pentru cel mai bun actor al lui Denzel, in Training Day — ca autor al filmului. Ca sa nu mai spun ca ma simt obligat sa-mi fac rolul pentru a ma asigura ca oamenii care trateaza incasarile de la box-office precum Sfantul Graal stiu ca exista un interes masurabil pentru povestile importante despre negrii.

„Emancipation” urmareste un barbat sclav pe nume Peter, interpretat de Will, care evadeaza dintr-o plantatie din Louisiana dupa ce a fost batut aproape pana la moarte. Potrivit povestii care a inspirat filmul, el a gasit refugiu intr-o tabara a armatei Uniunii si a luptat ca soldat al Uniunii in Razboiul Civil. (S-a raportat ca a servit intr-un regiment de negri si ca a luptat in Asediul Port Hudson, remarcat ca fiind primul asalt din razboiul civil in care negrii au jucat un rol principal.)

Peter a fost facut celebru printr-o fotografie din 1863, cunoscuta sub numele de „The Scourged Back”, pentru dezvaluirea cicatricilor lui batute de bici. Atribuita lui William D. McPherson si partenerului sau Oliver, despre care se crede ca au luat-o in timp ce Peter era adunat in armata Uniunii, fotografia a fost reprodusa de multe studiouri de fotografie din nord si a aparut ca parte a unui triptic intr-un film special al Independentei. Caracteristica de zi a Harper’s Weekly in acel an. Nu putini istorici crediteaza fotografia pentru a ajuta la stimularea miscarii abolitioniste. WEB Du Bois a sustinut odata: „Toata arta este propaganda si trebuie sa fie intotdeauna”. Ei bine, oricat de multa arta este – iar feedback-ul timpuriu este ca este o munca superlativa – „Emancipation” este, de asemenea, propaganda.

Dar nu avem nevoie?

 Cu oameni inca aici sustinand ca Razboiul Civil a fost luptat pentru drepturile statelor; cu Stone Mountain Park – locul celui mai mare monument al Confederatiei din America – care inca pretinde ca atrage 4 milioane de vizitatori pe an; cu rautatea crimelor motivate de ura impotriva asiaticilor americani; cu obiectivele revizioniste care au motivat Texasul sa adopte o lege menita sa mentina salile de clasa libere de subiecte care ii fac pe copiii albi sa se simta „disconfort”; cu, in plus, un grup de educatori din Texas demnind (amintiti-va Juneteenth) o propunere de a preda sclavia drept „relocare involuntara”; cu „sclavia de 400 de ani” a lui Ye. . . asta suna ca o alegere” si „White Lives Matter” si concomitent cu tipi albi care violeaza saluturile naziste pe un pasaj superior din California; cu toate astea si asa, asa, atat mai mult.

Avem nevoie de Emancipare la fel de mult ca orice oferta de la Hollywood cu buget mare. Din cauza tuturor oamenilor dornici sa ne condamne sa repetam ​​partile gresite ale istoriei. Pentru ca povestile nespuse, sub explorate ale sclaviei sunt povestile nespuse, sub explorate ale Americii. Pentru ca adevaratul Petru nu a fost doar o eroica icoana Neagra; era un american eroic.